Fotbal şi manele: Fiţe şi "ba pe-a mă-tii" în lumea crampoanelor

"Ia mai toarnă un păhărel!" Nu s-a lăsat frumosul Mutu prea mult îndemnat de drăgă­la­şul şlagăr şi a răsturnat voiniceşte un pahar cu votcă pe gâtlej. După care a poruncit gagicii aşezate în restaurant alături de el: "Cântă o manea, cântă ceva!". Fotbalul românesc din clipa de faţă şi-a făcut rost de o verişoară de care nu se desparte, "maneaua".

Cântecul cu versuri şchioape şi lălăială im­provizată şi-a extins mrejele şi a cotropit mai mult decât urechile fotbalului ro­mâ­nesc. S-a culcuşit şi în mintea fotbaliştilor şi oa­me­nilor de fotbal. Manelizarea fotbalului s-a lă­bărţat spre o brambureală şi un prost-gust în toa­te direcţiile. Manelele au făcut o ciulama în capul fotbaliştilor, iar brambureala maneli­zată a lovit atât de zdravăn, încât câţiva fotbalişti de la Dinamo cu vinul în nas au cântat manele care glorifică Steaua. Pulhac, Goian (versiunea din Ştefan cel Mare), Izvoranu, chiar şi gazda Tor­je au cântat năprasnic "Steaua, Steaua una este Steaua...". Au cântat dinamoviştii cu atâta spor despre duşmanii lor din Ghencea de li se trans­formaseră plămânii în boxe de discotecă nebună.


FAULT LA COANA CHIRIŢA
Ţopârlănia asta simbolizată de manele a bram­burit complet gândurile fotbaliştilor, şi aşa mereu în suferinţă de limpezime. Maneaua a devenit ruda atât de îndrăgită de lumea fot­ba­lului, încât şi şeful de club Borcea îşi concre­tizează entuziasmele tremurându-şi buricul atunci când urlă manelele. Iată un alt atac la fundaţia sportului venit din vraiştea care s-a înstăpânit în rândul oamenilor de fotbal. Sta­rea de manele este mai mult decât un cântec şchiop şi chior.

Maneaua a devenit cauză de stupiditate ge­neralizată. Dacă e să ajungem la esenţă, fotbalul este un spectacol. Meciurile sunt nişte re­prezentaţii care să aducă destindere pentru miile şi zecile de mii de spectatori. Ei bine, harababura adusă de spiritul ţopârlănesc simbolizat de manea a dărâmat toc­mai menirea fotbalului. Nu ştiu cum au reuşit performanţa patronii de cluburi, şe­fii de federaţii, galeriile ca să anuleze spectacolul pe care îl reprezenta meciul de fot­bal. S-au înjurat, s-au scui­pat, s-au bălăcărit, au aruncat cu flăcări unii în alţii până când s-a in­ter­zis ca pu­blicului să asiste la re­prezentaţia fotbal.

Casele de bilete au lacătul pe ghişeu, în tribune nu se mai află spectatori şi fotbalul se joacă precum la mă­năs­tire. E ca şi când o tru­pă de artişti excelenţi nu mai oferă piese unor săli pline, ci aceşti actori joacă într-un depo­zit gol, unde lâncezesc decoruri. Nu se mai aud încurajări, nu se mai aud imnuri, nu se mai aud scandări, nu se mai aud fluierături, fiindcă în tribune se plimbă doar frunzele răscolite de vânt.

Huiduielile au rămas la porţile stadioanelor. Ba, ceva se aude la televizor, cum se răstesc jucătorii unii la alţii, cum sunt bruftuiţi de antrenori şi cum se vaită jucătorii cotonogiţi de fundaşii violenţi. Pentru a asigura totuşi fondul muzical în pus­tie­tatea cea fără de spectatori, Borcea "îm­pă­ratul" auto­în­scăunat la Dinamo a pus la cale o orc­hestră în rândul acţionarilor, el bu­buind în tobă în "ture" cu Turcu, care mai bu­şea şi el în tobă şi asta fiindcă nu i se găsise un contrabas. Comi­că­rie de duzină de atâtea ma­nele, spectacolele de fotbal au ajuns în regis­trul caraghioasei Coa­na Chiriţa.

Şi fiindcă tot am zis că rostul esenţial al fotbalului e să aducă bucurie prin spectacol, absurdul s-a în­ră­dă­cinat atât de te­mei­nic, încât actorii se urăsc cu spectatorii şi invers. Peluzele îi urăsc pe patronii cluburilor, le doresc plecarea, le doresc îmbolnăvirea, le doresc puşcăria şi alte chestii de "bine". Patronii de cluburi nu ştiu cum să reteze picioarele spectatorilor. Nu mai sunt primiţi în stadion mii de oameni care se adună în faţa porţilor închise şi înjură spornic. Becali-Nea Gigi s-a luat la întrecere cu ura tribunelor pe care a pro­vocat-o prin exageratul discurs, că el e mân­tuitorul Stelei, că banii lui reprezintă puterea to­tală şi că n-are nevoie de suporteri. O ridicolă competiţie "ba pe a mă-tii" s-a instalat pe stadioane. În lumea fotbalului, de la peluze la diriguitorii fotbalului, de la jucători la arbitrii se fredonează şlagărul "muie".