Din acest loc, Ceauşescu le vorbea timişorenilor în calitate de preşedinte al ţării, dar în ’89, balconul a devenit tribuna revoluţionarilor
A fost un fel de Forrest Gump al Revoluţiei de la Timişoara. A cunoscut doctrina comunistă la 4 ani, când CAP-iştii i-au evacuat familia, pentru că tatăl său nu a vrut să se supună colectivizării. A participat la toate tentativele de revoluţie înainte de '89 organizate în Timişoara. În decembrie '89 a ieşit în stradă, pentru că nu mai putea trăi cu mentalitatea aceea de şobolan.
Ioan Savu e un bănăţean tipic. A trăit într-o familie de gospodari lăsaţi în tălpile goale de comunişti. S-a căsătorit cu femeia care l-a determinat să acumuleze înţelepciunea de a înţelege viaţa fără patimă. A făcut trei copii pe care i-a învăţat să trăiască vertical, indiferent de greutăţi. Pentru ei a ieşit în stradă în decembrie '89 şi s-a nimerit liderul revoluţionarilor. Trebuia să facă ceva, trebuia să explice copiilor mai târziu ce s-a întâmplat cu-adevărat "la Revoluţie". A fost unul dintre aceia care a crezut sincer că oamenii mor pentru o viaţă mai bună.
După atâţia ani de analiză a revoluţiei personale, nu pune la îndoială aportul serviciilor secrete la evenimentele de-atunci, dar crede cu toată puterea unui bănăţean că, dacă nu ar fi existat sângele oamenilor simpli, pecetea schimbării ar fi fost falsă.
SEMNALUL
"În decembrie '87, după evenimentele din Braşov, dacă te plimbai prin Timişoara treceau diverşi indivizi pe lângă tine, aşa, pe stradă, şi-ţi spuneau aproape şoptit: «Dacă eşti român, vino la 1 ianuarie în Piaţa Libertăţii»", povesteşte Ioan Savu. Spune că Revoluţia din '89 a fost pregătită cu doi ani înainte cel puţin. Manifestaţiile din Timişoara, afişele anticomuniste de la vremea respectivă nu erau degeaba. Ele transmiteau semnificaţia pregătirii unei schimbări pe care nici unul dintre oamenii de bun-simţ nu o putea ignora. "M-am consultat cu soţia dacă să mă duc sau nu la această manifestaţie anunţată în '87. I-am spus că eu nu mai pot trăi cu mentalitatea asta de şobolan. Cred că nu poate să fie ceva mai cumplit decât să-ţi fie ruşine de copiii tăi. Eu nu puteam sta aşa deoparte când în Timişoara se întâmplau lucrurile astea, la care la vremea aceea nu aveam o explicaţie concretă. Dar simţeam că se întâmplă ceva, explică Ioan Savu. În Banat, şi nu numai, pe scara de valori a unui copil, poziţia tatălui este foarte bine definită. «Când tata spune ceva, întreaga lume îl poate contrazice, acela este adevărul!» Eu n-aveam ce să le spun copiilor mei în cazul în care m-ar fi întrebat mai târziu, şi sigur m-ar fi întrebat, ce am făcut la Revoluţie. Nu puteam să le spun că am stat în casă şi m-am uitat la televizor. Ce le spune tata, aia e beton. Dacă reuşeşti prin laşitate sau prin adevăruri strâmbe să dărâmi încrederea copilului, atunci i-ai distrus personalitatea. Asta este ceea ce m-a determinat pe mine să merg în revoluţie", argumentează Ioan Savu.
DAMIGEANA
"În '88 am fost în Piaţa Unirii. Era o atmosferă bacoviană, apăsătoare. Nu era nimeni acolo. Oamenii luau apă de la izvor. Şi nevastă-mea mi-a dat o damigeană când am plecat, ca momeală. Dacă mă prind securiştii, să spun că merg după apă, nu la manifestaţie. Oamenii s-au strâns în piaţă şi se uitau pe clădiri să vadă dacă nu sunt unii care ne urmăresc. Erau în câteva locuri maşini ale Miliţiei şi oameni care veneau şi plecau, nu stătea nimeni", povesteşte Ioan Savu. În tinereţe a făcut foarte multe fotografii. Învăţase din asta să cunoască figurile umane. "Asta m-a ajutat în piaţă să recunosc pe unul sau pe altul, dacă e preotul sau miliţianul. Îi ştiam pe ăia îmbrăcaţi în haine de piele care de pe unde sunt. Nu ştiam dacă manifestaţia e în Piaţa Revoluţiei sau în Piaţa Operei. Trecătorii aceia de care vă povesteam spuneau aceste două locaţii. Am mers şi în cealaltă piaţă, şi nici acolo nu am văzut pe nimeni să staţioneze. Erau grupuri de oameni care circulau, nimeni nu stătea locului. Acolo însă am întâlnit un tânăr ofiţer de Securitate căruia îi făcusem fotografii la nuntă şi cu care am crezut că sunt prieten. M-a întrebat ce fac şi când i-am spus că am fost în Piaţa Unirii parcă l-am electrocutat. În clipa aceea m-am speriat şi am dus aşa damigeana din spate, unde o ascunsesem, şi i-am spus că am fost după apă. Manifestaţia din 1988 aşa s-a terminat, iar eu eram nemulţumit, pentru că nu se întâmplase nimic."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu